Dumnezeule, mare, a murit Leonida! O câtă tristețe va duce cu sine în
cer această femeie!
Bucurați-vă, râdeți voi, cei pe care v-a
deranjat cu versul ei clasic, de
baricadă, patriotard, oricum, învechit: nu mai e! Citiți marile opere ale
prezentului amputat de suflet, ea nu mai e! …O, câtă tristețe va duce în cer această
femeie!... 
Bucurați-vă, voi, cei pe care îi deranjau
luările ei de cuvânt, mereu încrâncenate în durerea Basarabiei: ea nu mai e să o apere, nu mai e! Cei cărora vi se părea exagerat să spună: am stat realmente în fața tancurilor rusești. Ea mai e să o repete, nu mai e! Trăiți
liniștit, simțiți-vă eliberați de o
acuză! …O, câtă tristețe va duce în cer
această femeie!...
Bucurați-vă,
voi, parlamentari de pe Dâmbovița, voi, pe care v-a deranjat discursul ei
categoric când ați semnat Tratatul cu Ucraina: ea nu mai e! Ca un martor viu al
lașității voastre, al trădării voastre de țară, ea nu mai e! Continuați-vă
liniștit opera echidistanței delicate cu
Pactul Ribentrop-Molotov, ea nu mai e, ca un spin în ochi, să v-o reproșeze, nu
mai e! …O, câtă tristețe va duce cu sine în cer
această femeie!...
Bucurați-vă voi, scribi amputați de Basarabia,
cei care i-ați incriminat neînțeleșii
pași, de la un partid la altul, în
căutarea ADEVĂRULUI pentru BASARABIA, în căutarea REUNIFICĂRII ȚĂRII: ea nu mai e să vă deranjeze, nu mai e! …O, câtă tristețe va duce cu sine în cer
această femeie!...
Dormiți liniștit și voi, cei care numărați
bănuții în buzunarele ei de tată de familie: ea nu mai e! Și voi, cei pe care vă deranja mereu pleata ei
neagră, învolburată de durere: ea nu mai
e! Și voi, cei pe care vă deranja betița din creștetul ei: nu mai e!, îngerii ce i se așezau mereu pe umeri, -
contrabalanță acestor timpuri bicisnice, ca să nu cadă (!): ea nu mai e!
…Trăiți liniștit, aveți atâtea alte imagini mai demne de contemplat! …O,
câtă tristețe va duce cu sine în cer această femeie!...
Era în noiembrie ’92, când, zguduită, la plecarea lui Ion și Doina, scriam:
(…)Ce
vrei, Doamne, să ne spui,/Când ne-nveți doar a muri?.../Că suntem ai
nimănui?/Ia-ne, nu ne chinui.//Suntem pruncii țării Tale,/Cea zidită-n
nenoroc,/la răscruce-n dor și-n jale,/Și-n al vitregiei foc.//Moartea peste tot
ne cată,/ Și nu-i, Doamne, părintește,/Să ne iai pe toți odată,/Ar fi mult mai
creștinește.// Ce vrei, Doamne, să ne spui,/Când ne-nveți doar a muri?...
Astăzi, după atâta dezamăgire de politic, după
atâta moarte, și, mai ales, după moartea acestor doi îngeri păzitori ai amarei
noastre Basarabii, gândul final al acelui poem îmi revine în chip obsesiv: Ce
vrei, Doamne, să ne spui,/Când ne-nveți doar a muri?... …O, Doamne, câtă tristețe va duce cu sine în
cer această femeie!...
Încântată de figura Leonidei LARI, această
Ioana D’Arc a Renașterii noastre Naționale, scriam,
în anii ’90, un poem pe care i-l dedicam:
LEONIDEI
LARI
Femeie,
tu
rugă durută de toamnă,
cu pleata de cuget, cu umblet de Doamnă,
ce rază cinstită-ncălzit-a pământul
pe care ai mers
și-ocrotitu-ți-a gândul?...
Femeie,
tumult în simțiri
cum e râul de munte,
ce înger semnatu-ți-a
nobila frunte,
ce demon legatu-ne-a
aripa minții,
și zvâcnetul inimii
și-al suferinței,
să vii tu, să rupi nodul
cu dinții?!...
Femeie,
stejar tu din Codrii Cosminului,
ce sevă ai supt
și ce mană a sânului,
de ai putut răsări,
sfidând noaptea păgână,
să duci cu-ai tăi frați azi
tot neamul de mână?!...
Supărată pe plecarea ei la București, peste
ani, redenumeam poemul, specicând: LEONIDEI LARI anului ’89. Ca și cum conținutul poetei și militantei noastre nu s-ar fi păstrat cu
plecarea-i la București, ca și cum, nu
s-ar fi multiplicat continuu, împlinindu-se prin suferință, prin căutarea
zbuciumată a IMPLINIRII UMANE și ARTISTICE,
prin căutarea ADEVĂRULUI și, mai ales, prin căutarea SALVĂRII BASARABIEI. Nu am reușit să i-o spun…
IARTĂ-MĂ, Leonida. Te rog să mă ierți. Și te mai rog SĂ NE IERȚI…
Dormi în pace, Leonida. În pace, cu DREPȚII.
Și fără suferință… O, CÂTĂ TRISTEȚE VA
DUCE CU SINE ÎN CER ACEASTĂ FEMEIE!....
Eugenia BULAT,
Veneția, 11 decembrie 2011 |
